Sistemul Conturilor Naţionale prezintă un ansamblu coerent şi detaliat de conturi şi tabele macroeconomice ce oferă o imagine comparabilă şi completă a activităţii economice a unei ţări.

Acesta clasifică marea varietate de fluxuri economice într-un număr restrâns de categorii fundamentale şi le înscrie într-un cadru de ansamblu ce permite obţinerea unei reprezentări a circuitului economic adaptată nevoilor de analiză, previziune şi politică economică.

Principalele definiţii ale Siste­mu­lui Conturilor Naţionale 

Contul de bunuri şi servicii prezintă echilibrul macroeconomic dintre resursele şi utilizările bunurilor şi serviciilor. Contul de bunuri şi servicii se elaborează total pe economie. Contul nu are sold, el se echilibrează prin definiţie.

Contul de producţie descrie opera­ţiunile proce­sului de producţie pro­p­riu-zis. Contul este stabilit total pe economie, tipuri de activităţi economice şi sectoare insti­tuţionale. El reflectă în resurse producţia de bunuri şi servicii, impozite şi subvenţii pe produse, iar în utilizări – consumul intermediar. Soldul contului, la nivel de economie, îl constituie produsul intern brut, iar la nivel de activitate economică şi sector instituţional – valoarea adăugată brută .

Contul de exploatare reflectă distribuirea venitu­rilor primare de către unităţile instituţionale-rezidente nemijlocit implicate în producţia de bunuri şi servicii. În par­tea de resurse se înscrie un singur element – produ­sul intern brut, la nivel de economie, iar la nivel de acti­vitate econo­mică şi sector instituţional – valoarea adău­gată brută; în partea de utilizări se înscrie succesiv:

• remunerarea în bani şi în natură, de care bene­fi­ciază salariaţii;
• impozite pe producţie şi import şi subvenţii (la nivel de economie);
• alte impozite pe pro­duc­ţie şi alte subvenţii pe pro­duc­ţie (la nivel de activitate economică şi sector institu­ţio­nal).

Soldul acestui cont îl reprezintă exce­dentul brut de exploatare/venitul mixt brut. Contul de distribuire primară a ve­ni­tu­rilor cara­c­te­rizează distribuirea veniturilor primare, primite din activita­tea de producţie şi cele obţinute din proprietate, între rezidenţi (unităţi instituţionale şi sectoare). Resur­se­le con­tului conţin excedentul brut de ex­ploa­tare, venitul mixt brut, veniturile din proprietate (primi­te), remune­ra­rea salariaţilor (care se înscrie nu­mai în sec­torul “gos­podării”), impo­zitele nete pe producţie şi im­port, care apar în resursele secto­rului “administraţia publică”.

Utilizările contului cuprind venituri din pro­prie­tate transmise. Soldul contului, la nivel de economie este ve­ni­tul naţional brut, iar la nivel de sector instituţional – soldul veniturilor primare (brut).

Contul de distribuire secundară a veni­turilor re­flectă transformarea soldului veniturilor primare (brut) a sectoarelor instituţionale în venitul disponibil brut (la nivel de sector instituţional) în rezultatul încasărilor şi transmiterii transferurilor curente. Soldul contului la ni­vel de economie este venitul naţional disponi­bil brut.

Contul de utilizare a venitului disponibil brut arată modul în care gospodăriile populaţiei, admini­straţia publică şi instituţiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei distribuie venitul disponibil brut între consumul final şi economiile brute.

Contul de redistribuire a veniturilor în natură arată în ce mod venitul disponibil brut (transferat din contul de distribuire secundară a veniturilor) a sectoa­relor gospodăriile populaţiei, administraţia publică şi instituţiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei se transformă în venitul disponibil ajustat brut, în rezultatul primirii sau transmiterii transferurilor sociale în natură.

Contul de utilizare a venitului disponibil ajustat brut arată în ce mod venitul disponibil ajustat brut se împarte între consumul final efectiv şi economiile brute pe sectoare instituţionale. 

Contul de capital reflectă valoarea activelor nefinanciare procurate sau realizate de unităţile instituţionale-rezidente şi arată modificările valorii nete a capitalului propriu din contul economiilor şi a tran­sferurilor capitale. Soldul îl reprezintă capacitatea (+) sau ne­ce­sa­rul (-) de finanţare, care arată resursele pe care na­ţiu­nea le poate pune la dispoziţia restului lumii sau acesta le furnizează naţiunii (în cazul în care ­există un necesar de finanţare).

Gen de activitate economică – pro­ces care conduce la obţinerea unui asortiment similar de producţie (bunuri, servicii), ce caracte­ri­zează cele mai generale categorii ale clasifi­cării genurilor de activitate.

Sector instituţional – regruparea unităţilor insti­tu­ţio­na­le în an­sam­bluri în baza funcţiei lor princi­pale şi a surselor de finanţare.

Unitatea instituţională este o unitate eco­no­mică rezidentă (care are centru de inte­res, deci desfăşoară o activitate economică de cel puţin un an pe teritoriul res­pec­tiv), care are autonomie de decizie în exercitarea func­ţiei sale principale şi/sau dispune de contabilitate com­pletă (are atât documente con­tabile în care apar toa­te operaţiu­nile economice şi financiare efectuate în de­cur­sul perioadei, cât şi un bilanţ al activelor şi pasi­ve­lor sale).

Unităţile instituţionale-rezidente se gru­pează pe sec­toare instituţionale: societăţi nefinanciare, societăţi financiare, administraţia publică, gospodăriile populaţiei şi instituţii fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei.

Relaţiile economice cu alte ţări se efec­tuează prin “Restul lumii”, care uneşte toate unităţile insti­tu­ţiona­le-­nerezidente în cazul în care acestea in­terac­ţio­nează cu rezidenţii.

Sectorul „Societăţi ne­fi­nancia­re” cuprinde unităţile instituţionale ne­fi­nanciare a căror funcţie o constituie pro­duc­ţia de bunuri şi servicii nefi­nanciare de piaţă şi ale căror resurse principale provin din realizarea producţiei. Acest sector include activitatea agenţilor economici nefinanciari, cu autonomie financiară, indiferent de forma de proprietate.

Sectorul „Societăţi financiare” cu­prin­de unităţile instituţionale a căror funcţie prin­cipală constă în finan­ţarea, adică colectarea, trans­for­marea şi redistribuirea dispo­ni­bilităţi­lor finan­ciare. Resursele principale ale aces­tor unităţi sânt constituite din fonduri provenind din anga­ja­mentele contractate (de­pu­neri, bonuri, obliga­ţiuni etc.) şi din dobânzi primite.

La acest sector se referă instituţiile monetar-cre­ditare, societăţi de asigurări şi alte instituţii financiare.

Sectorul „Administraţia publică” cuprinde unită­ţile instituţionale, a căror funcţie principală este de a pro­duce servicii non-piaţă destinate consumului indivi­dual şi colectiv şi de a efectua operaţiuni de redistribuire a veniturilor statului.

Resursele lor provin din contribuţiile obligatorii văr­sate de unităţile instituţio­nale, precum şi din veniturile din proprietate, prestarea serviciilor de piaţă, împrumuturi. 

Sectorul „Instituţii fără scop lucrativ în servi­ciul gospodăriilor populaţiei” regrupează unităţile insti­tuţionale care prestează servicii non-piaţă pentru gos­podării şi ale căror resurse, provin din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din veniturile din proprietate. În acest sector se includ sindicatele, parti­dele politice, cultele religioase, asocia­ţiile culturale şi sportive, etc.

Sectorul „Gospodăriile populaţiei” cuprinde indivizi sau grupuri de indivizi în acelaşi timp în funcţia lor de consumatori şi eventual de întreprinzători.

Resursele principale ale acestora provin din remu­ne­rarea salariaţilor, venituri din proprietate, transferuri efectuate din celelalte sectoare şi din încasările provenind din vânzarea producţiei.

Produsul intern brut (PIB) – principalul agregat macroeconomic al sistemului de conturi na­ţionale, care reprezintă rezultatul final al ac­ti­vităţii de producţie din unităţile producătoare rezidente şi care corespun­de valorii bunurilor şi serviciilor produse de către aces­te unităţi pentru consumul final. Conform sistemului conturilor naţionale PIB se determină prin trei metode:

a) Metoda de producţie

PIB = VAB + IP – SP,

unde:

b) Metoda de utilizări

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I),

unde:

c) Metoda de venituri

 PIB = R + EBE/VMB + IPI – S,

unde:

Producţia include toate produsele fabricate şi ser­vi­ciile prestate în decursul unei perioade contabile.

Producţia de piaţă reprezintă producţia vândută sau destinată vânzării pe piaţă la un preţ semnificativ din punct de vedere economic.

Producţia non-piaţă reprezintă producţia furn­i­zată altor unităţi, fie gratuit, fie la un preţ nesemni­ficativ din punct de vedere economic.

Consumul intermediar reprezintă valoarea bunu­rilor şi serviciilor (excluzând consumul de capital fix) care sunt fie transformate, fie consumate în totalitate în timpul procesului de producţie.

Valoarea adăugată brută este soldul contului de producţie şi se măsoară ca diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor produse şi consumul intermediar, reprezentând deci valoarea nou creată în procesul de producţie.

Remunerarea salariaţilor reprezintă sumele primite de angajaţi în bani sau natură în contrapartida muncii depuse. Remunerarea salariaţilor include sumele brute calculate, inclusiv prime, sporuri, avantaje în natură, impozite pe venit vărsăminte în fondurile de susţinere socială şi alte plaţi.

Impozitele pe producţie şi import cuprind impozite pe produse şi alte impo­zite pe producţie.

Impozite pe produse – impo­zite pre­le­vate pro­por­ţional cu cantitatea sau valoarea bu­nu­rilor şi ser­viciilor produse, comercializate sau importate de rezi­denţi. Din ele fac parte taxa pe valoarea adăugată, accize, impo­zite pe bunurile şi serviciile importate.

Alte impozite pe producţie cuprind toate impozitele, fără impozitele pe pro­duse, care sunt suportate de între­prinderi şi orga­ni­zaţii în cadrul participării lor în procesul de pro­ducţie.

Subvenţiile includ subvenţiile pe produse şi alte subvenţii pe producţie.

Subvenţii pe produse – sumele vărsate pe unitatea de bun sau serviciu produsă sau importată.

Alte subvenţii pe producţie – sume acordate de buget pentru acoperirea pierderilor.

Impozite nete pe produse – impozite pe produse minus subvenţii pe produse.

Excedentul brut de exploatare/venitul mixt brut este soldul contului de ex­ploa­tare şi arată ceea ce rămâne din valoarea nou ­crea­tă în procesul de producţie după re­munerarea salariaţilor şi plata impo­zitelor nete pe pro­duc­ţie şi import. Venitul obţinut în rezultatul procesului de producţie al întreprinderii, care se află în proprietatea gospodăriilor casnice, se numeşte venitul mixt brut deoarece reflectă atât remunerarea lucrului, efectuat de proprietarul întreprinderii, cât şi profitul din activitatea de întreprinzător.

Veniturile din proprietate cuprind ve­niturile primi­te sau transmise de uni­tăţile in­stituţionale cu dreptul de exploatare a activelor financiare, pământului şi altor active neproductive nefinanciare.

Transferul reia operaţiunea în cazul când o unitate instituţională efectuează în calitatea ei de producător de bunuri, prestează servicii sau active (financiare sau nefinanciare) pentru altă unitate, fără a primi de la ultima drept recompensă bunuri, servicii sau active. Deosebim transferuri curente, capitale, transferuri sociale în natură.

Transferurile curente cuprind impozite cu­rente pe venit şi patrimoniu, vărsă­minte pen­tru asigurarea socia­lă, vărsăminte voluntare şi ca­douri cu caracter necapital, amenzi etc.

Transferurile capitale constituie ope­ra­ţiuni cu ca­rac­ter unic şi considerabile după va­loare, legate de pro­cu­rarea sau ieşirea active­lor participanţilor la aceste ope­raţiuni. Ele inc­lud impozite pe capital, subvenţii investiţionale, alte transferuri capitale.

Transferurile sociale în natură corespund bunurilor şi serviciilor individuale furnizate gospodăriilor populaţiei, cu titlu de transferuri în natură, de către unităţile administraţiei publice şi de instituţiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei.

Soldul veniturilor primare (brut) caracterizează veniturile unităţilor instituţionale rezidente obţinute în rezultatul participării lor în procesul de producţie şi din proprietate. Acesta se determină ca diferenţa dintre toate veniturile primare primite şi plătite de unităţile – rezidente. La nivel de economie soldul veniturilor prima­re calculat în bază brută, adică până la excluderea consu­mului de capital fix, reprezintă venitul naţional brut.

Venitul disponibil brut măsoară partea din valoarea creată, de care dispune naţiunea, pentru consum final şi economie brută. Acesta este egal cu soldul veniturilor primare (brut) minus veniturile transmi­se în calitate de transferuri curente plus transferurile curente primite. Suma veniturilor disponibile pe toate unităţile instituţionale-rezidente este egală cu Venitul naţional disponibil brut.

Consumul final efectiv cuprinde bunurile şi serviciile achiziţionate de către gospodăriile popula­ţiei-rezidente pentru satisfacerea nevoilor umane, atât individuale, cât şi colective.

Consumul final al gospodăriilor popu­laţiei însu­mează toate bunurile şi serviciile utili­zate pentru satis­facerea directă a ne­voilor indi­vi­duale ale gospodăriilor rezidente.

Consumul final al administraţiei pub­lice cuprin­de cheltuielile administraţiei publice pentru procurarea bunurilor şi serviciilor în fo­lo­sul co­lec­tivităţii sau al unor grupuri de gospodării.

Consumul final al instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei reprezintă cheltuielile acestor unităţi pentru procurarea bunurilor şi serviciilor în vederea furnizării lor gratis gospodăriilor populaţiei cu titlu de transferuri sociale în natură.

Consumul final total însumează cheltuielile gospodăriilor populaţiei, cheltuielile administraţiei publi­ce pentru bunurile şi serviciile individuale şi serviciile colective, precum şi cheltuielile instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei.

Economia brută reprezintă soldul contului de utilizare a venitului disponibil brut şi măsoară partea din venitul disponibil brut care nu este destinată cheltuielii pentru consum final.

Formarea brută de capital determină pro­cu­rarea netă a bunurilor şi serviciilor de către unităţile rezidente, produse în perioada consi­derată, dar nu şi consumate. Cuprinde formarea brută de capital fix, va­riaţia sto­cu­ri­lor.

Formarea brută de capital fix re­p­rezintă va­loarea bunurilor durabile, dobân­dite de unităţile rezi­den­te în scopul de a fi utili­za­te ulterior în procesul de producţie.

Variaţia stocurilor reprezintă di­fe­renţa între stocul de la sfârşitul perioadei considera­te şi cel iniţial. Sto­curile reprezintă bu­nu­rile, altele decât cele de capital fix, deţinute la un moment dat de unităţile de producţie.

Serviciile intermediarilor financiari indirect măsu­rate (SIFIM) se măsoară indirect convenţional prin soldul dintre dobânzile încasate şi cele plătite de instituţiile financiare, fiind rezultatul activităţii de intermediere financiară a acestora.

Principiile evaluării. În sistemul conturilor naţio­na­le evidenţa operaţiunilor economice se efectuează în preţurile la momentul efectuării operaţiunii (preţuri curente).

Produsul intern brut se elaborează în preţuri curente de piaţă. Preţul curent de piaţă include marjele comercială şi de transport, impozitele pe produse şi exclude subvenţiile pe produse. Pentru excluderea influenţei diferitor taxe pe impozite şi subvenţii în diferite activităţi economice asupra structurii producţiei şi a exploatării veniturilor, indicatorii de ramură se calculează în preţuri de bază.

Preţul de bază reprezintă preţul primit de pro­ du­cător pentru o unitate de bun şi serviciu, excluzând impo­zitele pe produse şi incluzând subvenţiile pe produse.

Producţia non-piaţă se evaluează în preţuri curente utilizând preţurile de piaţă la bunurile şi serviciile analogice realizate pe piaţă, în caz că acestea pot fi identificate, sau după cheltuieli de producţie, atunci când preţul de piaţă lipseşte.

La elaborarea conturilor naţionale, aşa indicatori ca, valoarea adăugată brută, excedentul brut de exploatare, variaţia stocurilor se calculează cu excluderea holding gains, care reprezintă acea mărime a valorii producţiei care s-a format în rezultatul schimbării preţurilor în perioada aflării acesteia în stocuri.

Recalcularea în preţuri comparabile (preţurile anului precedent) se efectuează atât pentru produsul intern brut pe resurse, cât şi pe componentele de utilizări.

La recalcularea producţiei şi consumului interme­diar în preţuri comparabile se utilizează două metode:

• deflatarea datelor în preţuri curente în perioada de raport cu utilizarea indicilor de preţ respectivi;
• extrapolarea datelor în preţuri curente în anul de bază utilizând indicii volumului fizic sau indicatori naturali.

La recalcularea componentelor produsului intern brut pe utilizări se utilizează atât indici de preţ respectivi (indicii preţurilor de consum, indicele de preţ pentru investiţii etc.), cât şi indicatori naturali.

Indicele-deflator al produsului intern brut – rapor­tul produsului intern brut, calculat în preţuri curente de piaţă la volumul produsului intern brut calculat în preţurile anului precedent. Spre deosebire de indicii de preţuri la bunuri şi servicii, deflatorul produ­sului intern brut caracterizează schimbarea remunerării muncii, exce­den­tului brut de exploatare / venitului mixt brut, consumului de capital fix în rezultatul modificării preţu­rilor, precum şi a masei nominale a impozitelor nete.